1 ... 4 5 6 7 8 9 10 11 ... 21

Opera muzicală - Istoria muzicii bisericeşti la români

səhifə8/21
tarix27.10.2017
ölçüsü1.1 Mb.

Opera muzicală

Cele şase manuscrise de la Şchei ale lui N. Brătescu, în ordinea cronologică (a tipăririi?), sunt:

1. Ms. 49: „Rânduiala sfintei şi dumnezeieştei liturghii”, ed. II, Bucureşti, 1857175;

2. Ms. 50: „Extract care cuprinde în sine toate cântările cele de peste tot anul, Bucureşti, Seminarul Mitropoliei, 1857”, închinat egumenului mănăstirii Tismana.

3. Ms. 51: „Privighier sau mânecător care cuprinde rânduiala dimineţelor, tradus de Nicolae Brătescu, psaltul Sfintei Mitropolii, Bucureşti, Seminarul Mitropoliei, 1857;


  1. Ms. 53: „Kalofonicon care cuprinde în sine toată floarea cântărilor, întocmit de Nicolae Brătescu, psaltul Sf. Mitropolii, Bucureşti, 1859”, închinat arhimandritului Nicandriu, stareţul mănăstirii Cernica.

  2. Ms. 54: „Heruvico-chinonicar, tomul I-iu aşezat de Nicolae Brătescu, psaltul Sfintei Mitropolii”, Bucureşti, Seminarul Mitropoliei, 1859176.

  1. Ms. 52: „Antologiile sau Heruvico — Kinonicarul tradus de Nicolae Brătescu psaltul, Bucureşti, 1861”, dedicat episcopului Iosif al Argeşului.

Aceste cărţi au circulat şi în ţara Bârsei, căci în listele de abonaţi, mai ales la ultima carte, se găsesc 22 de preoţi şi cântăreţi din ţara Bârsei. Ele sunt rezultatul unei munci de ani de zile începută înainte de 1857, căci, după cum am văzut, în acest an dă gata trei volume.

Şi dacă avem în vedere că celelalte două volume apar la distanţă de doi ani fiecare, înseamnă că la cele trei a lucrat cam 6 7 ani, deci de pe la 1850.

În tot ce a făcut acest psalt   traducere, selectare, sintetizare, compunere, copiere etc. — a fost foarte conştient de importanţa acţiunii şi trudei sale pentru buna desfăşurare a învăţământului muzical în Seminarii, cât şi pentru ca „să se întărească înaintarea neamului nostru”, adică pentru triumful muzicii bisericeşti de factură cât mai românească.

Păcat că istoriografia muzicală românească de până acum a trecut fără să observe persoana acestui psalt patriot şi rodul muncii sale de atâţia ani.


IOAN ZMEU

, deşi moldovean de origine, născut la 3 ianuarie 1860, în Botoşani, totuşi îşi va desfăşura activitatea la Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş şi o vreme la Bucureşti.

A învăţat la şcoala de psaltichie din Botoşani, pe care o conducea chiar tatăl său, Manolache Zmeu.

La vârsta de 22 de ani, în 1882, pleacă la Râmnicu Vâlcea, unde funcţionează ca protopsalt la Episcopie şi ca profesor la şcoala de cântăreţi, căci la Seminar era Oprea Demetrescu.

Între 1886 1888 se afla la Curtea de Argeş, unde se căsătoreşte cu fiica preotului Niţă Cristescu şi cu care va avea 13 copii. În 1894 este chemat la Bucureşti, ca protopsalt la Mitropolie şi director al şcolii de cântăreţi. Dar nu stă aici decât doi ani şi se reîntoarce în sânul familiei, la Curtea de Argeş, fapt pe care îl şi notează el pe un manuscris de la socrul său (B.A.R., ms. rom. 1280). Aici, la Argeş, îşi va da şi obştescul sfârşit, la 28 aprilie 1922. A alcătuit şi tipărit următoarele cărţi:

1. Cele unsprezece slave duminicale de la Utrenie (Voscresnele), Bucureşti, 1884 (111 p.);

2. Utrenier şi liturghier, Buzău, 1892 (327 p.);

3. Anastasimatar practic, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1903, (291 p.);

4. Teoreticon, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1903, 19 p., (Extract din „Teoria musicei ecclesiastice”);

5. Catavasierul muzical, Buzău, 1907;

6. Slujba sfinţirii bisericii, Buzău, 1908 („a şasea lucrare muzicală, 36 p.)177.

În 1909 îl găsim printre abonaţii cărţuliei de „Cântări bisericeşti” a lui Dometie Ionescu. În general, se menţine pe linia tradiţională, iar acolo unde nu i convine, caută să simplifice lucrările, făcându le mai accesibile. S a impus, de exemplu, ca şi Doxologia glas 5 a lui Ghelasie, polieleul „Robii Domnului” pe glasul 8 şi altele. Se păstrează la mânăstirea Lainici manuscrisul autograf al lui I. Zmeu, conţinând Tomul liturghiei şi tomul Utreniei, greceşte şi româneşte, datat 22 august 1896, când era „Protopsalt la catedrala Sfintei Mitropolii a Ungro Vlahiei”178.

După ce am amintit mai pe larg sau mai în treacăt de marii protopsalţi, profesori, compozitori de psaltichie din Bucureşti, Curtea de Argeş, Râmnicu Vâlcea, să ne oprim o clipă asupra „şcolii muzicale” a Buzăului.

De mare folos ne sunt aici cercetările documentate ale neobositului preot Gabriel Cocora179, trecut la cele veşnice în ziua de 8 decembrie 1992, la Buzău.

Tradiţia muzicală bisericească a Buzăului a avut marele noroc de a fi susţinută şi încurajată în secolul al XIX lea de ierarhii locului, unii dintre ei foşti cântăreţi de strană ori diaconi de catedrală: Chesarie (1825 1846), Filotei (1850 1860), Dionisie Romano, Inochentie, precum şi alţi ierarhi care îşi făcuseră ucenicia la Buzău, ca Iosif Naniescu, mitropolit al Moldovei şi alţii.


IEROMONAHUL SERAFIM

a fost directorul şcolii de cântăreţi a episcopiei Bu­zăului, în timpul păstoririi episcopului Filotei, apoi „profesor de muzichie” la Seminarul de aici (1851—1856) şi cântăreţ la catedrala episcopiei până la 1 iunie 1856, când a fost înlocuit de Neagu Ionescu. Serafim a fost acela care s-a îngrijit, din po­runca episcopului Filotei, de îndreptarea şi retipărirea, în 1856, a ciclului de cărţi muzicale bisericeşti ale lui Macarie şi Anton Pann.

În 1856 documentele îl arată ca protosinghel şi egumen la Aluniş, în 1862 egumen la Vintilă Vodă, iar în 1865 ca arhimandrit.

Pe lângă munca destul de grea de cercetare, îndreptare şi retipărire a volu­melor de muzică psaltică180, ieromonahul Serafim s-a îndeletnicit şi cu compunerea unor cântări bisericeşti pe care le-a introdus între cele retipărite acum: Lumină lină, pe glasul 2, prescurtată după cea a lui Macarie (Antologie, tom. I, Buzău- 1856, p. 16), Doxologii pe opt glasuri îndreptate şi aşezate... prin osteneala lui Serafim (Irmologhion, Buzău, 1856, p. 158—161) şi Mulţi ani trăiască (polichroniu) pentru episcopul Filotei, reluat într o formă puţin modificată de Neagu Ionescu (Buchet muzical, Bucureşti, 1900).

Toată această osteneală pentru redarea la lumină a unor cărţi epuizate a făcut ca Ieromonahul Serafim să înscrie o pagină de glorie în tradiţia muzicală a Buzăului.

Urmaşul acestuia la Seminar şi la strana episcopiei este :

NEAGU IONESCU,

născut la Albeşti   Buzău, în anul 1837. A învăţat la şcoala de psaltichie de la Buzău, unde activase — pare-se — însuşi Macarie Ieromonahul în 1833, apoi Matache Cântăreţu, elev al lui Macarie, Serafim şi unde învăţaseră psaltichie Iosif Naniescu, Varlaam protosinghelul şi atâţia alţii. A făcut şi Seminarul de aici (numai trei clase).

Ceva mai târziu a condus el însuşi şcoala de psaltichie, ţinând şi strana episcopiei, în calitate de protopsalt.

Între 1856—1893, va fi profesor de muzică la Seminar, ca apoi să reînfiinţeze şcoala de psaltichie şi să o conducă, din 1893 până în 1906. A murit la 26 ianuarie 1917, după o activitate de mai bine de jumătate de veac181.

Opera muzicală

cuprinde două laturi: retipărirea unor volume muzicale clasice, epuizate şi compunerea altor cântări în stilul tradiţional psaltic.

Astfel, în 1874 Neagu Ionescu şi I. Sburlan (colegul de strană la Episcopie) cereau episcopului Inochentie aprobarea să retipărească unele cărţi de cântări bisericeşti ce mai fuseseră retipărite la Buzău, în 1856, fiind epuizate, iar elevii seminarului, neavând materialul didactic muzical necesar. Şi în 1875 apare, sub îngrijirea acestora: Gramatica, Anastasimatarul şi Irmologhionul de cântări bisericeşti, acum retipărit după cele tipărite în Episcopia Buzăului în anul 1856..., Buzău, 1875 (într-un singur volum de 576 p.); Gramatica musicei bisericeşti... „culeasă şi aranjată după ale repausatului Anton Pann, de Neagu Ionescu, profesor de Cântări bisericeşti în Seminarul de Buzeu”, Buzeu, 1875 (23 p.). În 1897 va retipări la Bucureşti a treia oară această mică Gramatică; Buchet muzical... „Culegere după diferiţi autori şi compoziţii originale” de N. Ionescu, profesore de Cântări Bisericeşti în Seminarul din Buzeu, şi cântăreţ I al Episcopiei, Buzeu, 1881 (257 p.), retipărit în Bucureşti la 1900, în format puţin mai mic (240 p.)”.

Compoziţiile lui Neagu Ionescu sunt cuprinse, cele mai multe, în acest Buchet muzical. Câteva dintre acestea sunt: Fericit bărbatul, pe glas 8, Doamne strigat-am, pe toate glasurile, Binecuvântările învierii, Catavasiile Buneivestiri, Doxologiile pe opt glasuri, antifoanele de la Liturghie, Sfinte Dumnezeule, Câţi în Hristos, Crucii Tale, . Răspunsuri mari, axioane şi multe altele.

Stilul său este interesant, când cu tendinţe de simplificare a celor vechi, când cu tendinţa de înnoire a stilului larg şi complicat la care s-a renunţat încet-încet şi apoi total. Oricum, Neagu Ionescu a făcut totuşi epocă, fiindcă timp de jumătate de secol a educat în spiritul muzicii bisericeşti tradiţionale atâtea şi atâtea serii de elevi ajunşi preoţi, cântăreţi, oameni de cultură etc.

NICOLAE SEVEREANU

este un alt exponent al tradiţiei muzicale buzoiene, deşi buzoian numai prin adopţiune. Era de fapt moldovean şi ca origine şi ca formaţie muzicală psaltică şi bucureştean ca formaţie muzicală liniară sau occidentală, dar fiindcă activitatea cea mai importantă didactică, ştiinţifică, muzicală, componistică şi-a desfăşurat-o la Buzău, am considerat că trebuie inclus aici.

Nicolae Severeanu s-a născut la 14 octombrie 1864, la Flămânzi   Botoşani, acolo de unde în 1907 izbucneşte răscoala ţăranilor. A învăţat la mânăstirea Neamţ cu monahul Damaschin, în particular, şi apoi, ca elev al şcolii de psaltichie de aici, cu arhimandritul Veniamin Niţescu, între 1878 1881, în care timp funcţionează ca psalt al acestei mânăstiri.

Remarcat de mitropolitul Iosif Naniescu, şi acesta psaltichist şi compozitor, în 1881 este chemat la Mitropolia din Iaşi şi pus în funcţia de canonarh (cel ce citea odinioară psalmii, catismele, canoanele etc), căci protopsalt era vestitul Dimitrie Suceveanu, care 1 a şi luat sub ocrotirea sa ca să-l perfecţioneze în cântarea bisericească, aici în şcoala de la Iaşi condusă de el. Probabil trimis de mitropolitul Iosif Naniescu, vine în 1885 la Bucureşti, ca protopsalt la biserica „Domniţa Bălaşa”, apoi funcţionează, pe rând la Sf. Nicolae-Tabacu, Sf. Ecaterina şi Sf. Spiridon-Nou, în care timp profită de ocazie şi îşi perfecţionează cunoştinţele muzicale la Conservatorul din Bucureşti, cu profesorii Gh. Brătianu, Eduard Wachmann, Gheorghe Stephănescu, Grigore Ventura.

În 1890, absolvind Conservatorul, este numit, prin concurs, profesor de muzică la gimnaziul din Turnu-Severin şi, în acelaşi an, transferat la Buzău, unde, pe lângă catedra de muzică vocală de la liceu, ocupa şi postul de protopsalt al Episcopiei, pe care îl va onora cu vocea sa frumoasă, din 1891 până în 1922, timp de 30 de ani.

Între 1890—1894 funcţionează ca profesor de muzică la Seminarul de aici din Buzău, iar între 1923—1931 va funcţiona la şcoala de cântăreţi. Pe la 1894 îşi formează un cor la catedrala Episcopiei, alcătuit din seminarişti, pe care îi instruia în muzica corală bisericească.

În 1899 contribuie, cu Pană Brăneanu, la înfiinţarea Societăţii Cântăreţilor bisericeşti, sub numele „Ioan Cucuzel”, fiind şi directorul revistei cu acelaşi nume, din care primul număr a apărut în 1912. N. Severeanu a murit la Buzău, în ziua de 9 martie 1941182.

Opera muzicală

. Deşi tipăriturile sale de muzică bisericească apar la îngemănarea celor două veacuri şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, totuşi ele fiind de fapt rodul muncii şi ostenelilor depuse la sfârşitul secolului al XIX-lea, le vom aminti aici.

1. Gramatica, Anastasimatarul şi Irmologhionul, Bucureşti, 1897 (retipărită, împreună cu Neagu Ionescu, într-o formă mai scurtă (298 p.);

2. Curs elementar de muzică orientală, Buzău, 1900 (32 p.);

3. Irmologhiono—Catavasier..., Buzău, 1909 (96 p.);



  1. Noul Anastasimatar.:., Buzău, 1901 (258 p.) ;

  2. Liturghierul ritmic, Buzău, 1928 (176 p.);

  3. Anastasimatarul ritmic, Buzău, 1938 (273 p.);

  4. Prohodul..., Bucureşti, (1939).

În cărţile acestea, aproape toate cântările sunt „faceri” personale sau trecute prin filtrul său, dar tot în stilul tradiţional, deşi au evidente contribuţii personale şi cu tendinţe îndrăzneţe de înnoire, de modernizare a muzicii bisericeşti, cum zice el183.

Un procedeu care a rămas valabil până astăzi în tipărirea cântărilor bisericeşti este acela aplicat pentru prima oară de N. Severeanu, şi anume eliminarea şi înlocuirea prin linii a vocalelor ce se repetă sub mai multe note muzicale.

Era adeptul introducerii şi a muzicii liniare în şcolile de cântăreţi, ceea ce s-a şi întâmplat.

A căutat să elimine asimetria şi poliritmia, încadrând cântările într-o măsură binară de 2/4, procedeu prin care a mers cam departe cu tendinţele de modernizare, dacă ne gândim că frumuseţea şi interesul pe care-l prezintă cântarea psaltică stau şi în poliritmia aceasta, specifică ei şi folclorului. Cântările bisericeşti nici astăzi nu pot fi încorsetate numai în măsuri binare, ci neapărat mixte.

Dar N. Severeanu, parcă dându-şi seama imediat de un oarecare pericol, adaugă în prefaţa Anastasimatarului ritmic: „Desigur însă că aplicarea noului meu procedeu nu poate să ştirbească întru nimic originalitatea cântului bisericesc, al cărui plan clasic rămâne acelaşi, cu stilul şi caracterul său propriu”. Şi a fost consecvent.

Filip Paleologu a

fost elevul lui Grigorie Vizantie († 1842 Iaşi) la Şcoala de cântăreţi din Iaşi, reînfiinţată în 1828, şcoală la care preda (la cursul inferior) Nicu Dimcea- tânărul.

Va fi cântăreţ la bis. Sf. Spiridon din Iaşi, iar în 1841 îl găsim cântăreţ la bis. Sf. Ilie din Craiova. Îl aflăm şi printre abonaţii la Noul Doxastar al lui Anton Pann.

A compus Răspunsurile liturgice glasul V, care se cântă până astăzi. Sunt scrise în 1854 şi publicate de I. Popescu Pasărea, în „Cultura”, nr. 5-6 şi 9-11 pe 1923, apoi în „Liturghierul de strană”, ca şi de Nicu Moldoveanu în „Cântările Sfintei Liturghii şi alte cântări bisericeşti” (Bucureşti, 1992 şi în ediţiile II-VI), (Buc. 1994-2005).

A mai compus un Chinonic la târnosirea unei biserici, glasul 5 (cu text grecesc). Vezi ms. Ilie Stoianovici-Jianu din Craiova (p. 457), copiat în anul 1842184.

Ieromonahul Dometie Ionescu,

de la schitul Darvari din Bucureşti, a tipărit: Antologie care cuprinde cântări pentru utrenie, vecernie, Liturghie, postul mare etc., parte compuse, parte traduse de părintele Nectarie Schimonahul protopsaltul schitului Prodromul din Sf. Munte al Atonului şi de alţi autori, Bucureşti, 1898 şi Cântări bisericeşti, Bucureşti 1909 (88 p.)185.

Dobre (Dobrică) Tântăveanu

Primul profesor de muzică bisericească la Seminarul Central din Bucureşti (1836-1840). Profesor de muzică bisericească la Buzău (1840-1851). Protopsalt la biserica Domniţa Bălaşa din 1851.

A tradus după Petru Lampadarie, Chinonicele săptămânale (BAR, ms. rom. 5765).

A murit la vârsta de 40 de ani (poate la 1856?)

La înmormântarea sa a rostit un frumos necrolog arhimandritul Veniamin Catulescu, care era cam de vârsta acestuia, şi care cuvântase şi la moartea lui Anton Pann.

Pană Brăneanu

(1839-1910, Bucureşti)

A învăţat psaltichie cu Iosif Naniescu, când acesta slujea la biserica Sf. Dumitru – Poştă.

A fost cântăreţ la Biserica Amzei, Colţea (29 de ani), Domniţa Bălaşa (7 ani), Sf. Nicolae Şelari din Bucureşti.

În 1888 înfiinţează, cu Nicolae Severeanu de la Buzău, Societatea „Ioan Cucuzel”; fondează Societatea culturală „Crucea” care se uneşte cu „Ioan Cucuzel” în 1910.

A alcătuit câteva volume de cântări psaltice rămase în manuscris (Biblioteca Sfântului Sinod II/77 şi II/31).

Câteva din cântecele vechi româneşti, de asemenea, se păstrează în manuscris în fondul „George Breazul” de la UCMR.

Nae Mateescu

(Bucureşti, cca 1830 1895)

Absolvent al cursului inferior de la Colegiul naţional Sf. Sava din Bucureşti, s-a instruit în cele ale psaltichiei împreună cu Theodor Georgescu, Pană Brăneanu, Dobrică Iconomescu şi Ghiţă Ionescu, la biserica Sf. Dumitru – Poştă, cu Iosif Naniescu, între anii 1840-1847.

Absolvent al Conservatorului de muzică din Bucureşti. Protopsalt la bisericile Sf. Dumitru şi Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, până în 1878.

Profesor la Şcoala de cântăreţi din Plasa de Sus, pe la 1860 şi la Seminarul Central, după Athanasie Verzeanu, transferat la Ploieşti (1878).

Se păstrează în manuscris şi tipărite cântări, precum: Fericit bărbatul, glas 8, Binecuvântările învierii, glas 5, Cuvine-se şi Doxologia, în manuscrise din Biblioteca Sf. Sinod (ms. rom. II 34 = Culegere de cântări bisericeşti întocmită de protopsaltul profesor Nicolae Călinescu). Răspunsurile mari, glas 5, au fost tipărite de I. Popescu – Pasărea în Liturghierul de strană (Bucureşti, 1925), de Nicolae Severeanu în Liturghierul ritmic (Buzău, 1928), de Amfilohie Iordănescu, în Buchet de muzică (Bucureşti, 1933), de Nicu Moldoveanu, în Cântările Sf. Liturghii şi alte cântări bisericeşti (Bucureşti, 2001)186. Frumuseţea melodică a acestor răspunsuri liturgice l au impus pe Nae Mateescu în istoria creaţiei psaltice româneşti pentru vecie.

Dimitrie Protopopescu

(Curtea de Argeş, 1830?   1881)

În 1842 copiază Podobierul lui Ghelasie (ms. rom. 4 din Biblioteca Judeţeană Braşov), fiind elev în clasa a II a la Seminarul din Curtea de Argeş. Deci, nu putea să aibă mai mult de 13 14 ani, ceea ce înseamnă că s a născut pe la 1825 1830.

În 1847 se afla extern în Seminarul Mitropoliei din Bucureşti, ca elev al lui Anton Pann, care îi şi tipăreşte câteva cântări în Liturghierul său din 1847. În 1862 copiază un Antologhion cu cântări din creaţia lui Ghelasie (ms. II 32, BCU - Iaşi).

Dimitrie Protopopescu a fost profesor de muzică bisericească la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş, urmându-i lui Ghelasie Basarabeanu, începând din 1851. Între timp a fost pedagog şi secretar şi profesor de religie, funcţionând până prin 1879 1880187.

Mantu Ionescu

(Bucureşti, 1830?   ?)

În 1847 era elev al lui Anton Pann la Seminarul Central din Bucureşti, alături de Dimitrie Protopopescu, Nicolae Andronescu, Iancu Niculescu şi Alecu Mirea.

A compus: Doamne miluieşte întreit, glas II, Răspunsurile mari, glas VI (tipărite în Liturghier, Buc. 1847).

Au fost tipărite de Anton Uncu, I. Popescu – Pasărea, Nicu Moldoveanu ş.a.

Nicolae Andronescu

(Bucureşti, 1830?   ?)

Elev al lui Anton Pann, care îi tipăreşte Răspunsurile mari, glas 5 şi Doamne miluieşte întreit, glas 3, tot în Liturghierul din 1847188 (p. 63 69).

Gheorghe Claru

(Curtea de Argeş, 1840?   1900)

A absolvit Şcoala de cântăreţi de la Dorohoi şi probabil şi Seminarul de la Argeş. A predat muzica psaltică la Seminarul din Curtea de Argeş, între anii 1867-1881 şi 1883 1884.

Între 1881-1883 a funcţionat la Râmnicu Vâlcea iar Oprea Demetrescu a fost trimis la Argeş, fiindcă intrase într-un mic conflict cu arhimandritul Gherasim Safirin, directorul de atunci.

A scris Heruvicele mici săptămânale, tipărite de Ioan Zmeu în Utrenier şi Liturghier (Buzău, 1892).

Heruvicul, glas 3, publicat de Anton Uncu (Buc., 1943) şi în Antologhion (Buc., 1947). Este publicat şi de Nicu Moldoveanu în Cântările Sfintei Liturghii (Bucureşti, 1992 şi următoarele şase ediţii) 189.

Theodor Georgescu

(Bucureşti, 1824 – 11 iulie 1880)

Elevul lui Iosif Naniescu la Bucureşti, când acesta slujea la biserica Sf. Dumitru – Poştă, metocul Episcopiei Buzăului şi preda psaltichia (între 1840-1847).

Între elevii săi sunt pomeniţi: Theodor Georgescu, Nae Mateescu, Ghiţă Ionescu, Dumitrache (Dobrică) Iconomescu, Pană C. Brăneanu ş. a.

În timpul acesta Th. Georgescu frecventează cursul inferior al Colegiului Naţional Sf. Sava.

În 1864, când se va deschide Conservatorul de muzică, Th. Georgescu se înscrie şi-l frecventează între anii 1864-1868.

Canonarh şi cântăreţ la biserica Sf. Dumitru – Poştă, apoi la capela boierului Dimitrie Belu (care era, se pare, pe podul Mogoşoaiei190, dar nu este exclus să fie vorba chiar de capela cimitirului Belu, atunci construită şi pictată de Belizarie, n.n.).

A funcţionat ca profesor de muzică bisericească la Şcoala de cântăreţi din Plasa de Jos, între 1858-1868. Aceasta era la biserica Olteni, în zona bisericii Dobroteasa 191, singura rămasă în zona respectivă, căci celelalte 5 6 biserici au fost demolate din ordinul lui Ceauşescu.

Între anii 1875-1880 a fost profesor la Seminarul Nifon Mitropolitul din Bucureşti, iar după moartea lui va fi numit Ştefanache Popescu, care funcţiona încă de la 1864 la Seminarul Central.

Este înmormântat la cimitirul Belu din Bucureşti.

A scris muzică bisericească dar şi laică (Rodica, Hora de la Griviţa, La România, Mihai Viteazu la Călugăreni, Calcă Române, plin de mândrie ş.a.).

A compus un Heruvic pe glas 5, Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, glas 8, Ziua Învierii, glas 5, Răspunsuri liturgice, glas 5 (în Amfilohie Iordănescu), Cuvine-se cu adevărat ş.a., Pe Tine Te lăudăm, pentru cor bărbătesc192 (A se vedea şi Capitolul II).

Nicolae Apostolescu

(Ploieşti, XIX)

(Nicolae sin Popa Apostol)

A învăţat psaltichie la Şcoala de muzică bisericească înfiinţată în 1825 pe lângă biserica Sf. Gheorghe, cu dascălul de psaltichie Ioniţă Stoicescu – Logofeţelul.

A fost cântăreţ la biserica Maica Domnului din Ploieşti; între anii 1868-1876 a predat psaltichia şi a condus Şcoala de cântăreţi.

În 1835 alcătuieşte o mică antologie psaltică ce conţine 29 de cântări de la Utrenie şi Sf. Liturghie, cu textele în limbile greacă şi română, după Macarie Ieromonahul, Grigorie Protopsaltul, Petru Lampadarie, Daniil Protopsaltul, Petru Vizantie şi Dionisie Fotino Moraitul.

Această Cărticică de muzichie a alcătuit-o la cererea profesorului Şcolii Naţionale din Vălenii de Munte, Ioan Gherasim Gorganu. Este semnată Nicolae sin Popa Apostol din oraşul Ploieşti, 1835, ghenarie 28 (BCU, ms. rom. 1493, f. 82). Manuscrisul a dispărut în 1989, când Biblioteca a fost distrusă aproape în întregime.

În Biblioteca Academiei Române se păstrează un manuscris autograf N. Apostolescu din 1873, martie 16 (BAR, ms. rom. 4437). Conţine două lucrări semnate de acesta în calitate de profesor de muzică: Lumină lină, glas 2, aranjat după originalul compus de fratele său Teofan Ieromonahul, fost superior al schitului Izvoarele sau Crasna. Cântarea este dedicată noului episcop de Argeş Iosif Naniescu. Manuscrisul mai conţine un polichroniu dedicat tot lui Iosif Naniescu.

Se mai păstrează în manuscris cântarea Să se îndrepteze rugăciunea mea, glas 1. Alte cântări au fost selectate şi tipărite: Fericit bărbatul, glas 5, tipărit de Epiharia Moisescu în Manual de cântări bisericeşti (Buc., 1911), Laudă suflete al meu pre Domnul (ps. 145), glas 5, corectat de I. Popescu Pasărea („Cultura” II (1912), nr. 11, p. 236-237), Binecuvintează suflete al meu pre Domnul (ps. 102) prelucrat de Ştefanache Popescu şi publicat în „Colecţiune de cântări bisericeşti, alese … şi în Liturghierul de strană (reeditat în 1991 la Argeş), dar şi în Cântările Sf. Liturghii şi alte cântări bisericeşti, de subsemnatul (Buc., 1992 şi următoarele 5 ediţii)193.

Preotul Protopsalt Ioniţă Năpârcă şi fiul său Mihalache Năpârcă194

În jumătatea a doua a veacului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui de al XIX-lea au activat protopsalţi (profesori, preoţi, cântăreţi, compozitori de cântări bisericeşti), unii tipărindu şi creaţiile (Macarie Ieromonahul, Anton Pann ş.a.), alţii nu, dar numele lor ni s-au transmis prin diverse scrieri, relatări, documente etc.

Aşa, de exemplu, George Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, tipărită în 1945 la Bucureşti (şi topită după un an sau doi), retipărită postum, în 1982, la pag. 230, făcând elogiul lui Anton Pann, ne aduce în memorie câte ceva despre existenţa, în urbea Bucureştilor, la începutul veacului al XIX-lea, a unei pleiade de psalţi şi protopsalţi care făceau cinste epocii aceleia. „Erau psalţi şi protopsalţi pricepuţi în ifose, care scoteau aghioase, mândri de a descifra notaţiile şerpuite, înzorzonate. Ei reprezentau o clasă de specialişti sub oblăduirea vechiului Cucuzel de la Durazzo, avându-şi printre gloriile lor pe un popa

Ioniţă Năpârcă,

pe Matache Cântăreţul de la Seminarul Buzăului …”.

Există şi alte scrieri în care găsim alte nume ca Nănescu, Chiosea ş.a. de la biserica Udricani sau de la alte locaşuri de cult pe care îi aminteşte Nicolae Iorga în Istoria învăţământului românesc, când zice: „În schimb alergară (la şcoala lui Gheorghe Lazăr, n.n.) ucenicii de la Sfântul Gheorghe, de la vechea şcoală de mănăstire a lui Matei Cantacuzino Spătarul din chiliile Colţei şi cei de la şcolile de mahala din Udricani, părăsind pe dascălul oficial Chiriţă, pe Iancu Stan, pe tovarăşii lui din alte chilii, Chiosea – pare să fie o poreclă – Ghiţă, cântăreţii de pe podurile Şerban Vodă, Târgul de afară, Podul Mogoşoaii şi al Caliţei, ca şi pe Enghiurliu, al cărui nume de străin aminteşte Angora. Erau în cea mai mare parte copii ai unei burghezii româneşti pe care Iaşiul, încă de pe atunci năpădit de evrei, n-o avea”195.

Iar Pr. Prof. Univ. Niculae M. Popescu (1881-1963) sau „popa Nae”, cum îl ştiau contemporanii şi cum îl ştiu şi generaţiile care au urmat, fost profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, director al Seminarului Central, preot slujitor la biserica Boteanu din Bucureşti, academician şi preşedinte al Societăţii corale „Carmen”, fondată în 1901, sub conducerea artistică a profesorului, compozitorului şi dirijorului Dimitrie Georgescu Kiriac (1866-1928), ajutat temporar de compozitorul Gheorghe Cucu (1882-1932), Nicolae Lungu (1900-1993) şi urmat la conducerea Societăţii corale de Ioan D. Chirescu (1889-1980).

Părintele Nae este cunoscut în domeniul muzicii bisericeşti, mai ales prin studiile şi lucrările sale despre protopsaltul Macarie Ieromonahul (1770-1836), începând chiar cu teza sa de licenţă, tipărită în 1908, la Bucureşti, ca şi prin unele studii despre „Prohodul Domnului”, „Preoţi de mir” şi altele.

În 1930 publică un articol în ziarul „Apostolul”, p. 223-224, despre preotul protopsalt Ioniţă Năpârcă şi despre a lui celebră „facere”, Axionul duminical pe glasul 6, pe care îl reproduce în întregime.

Nu discutăm acum asupra supoziţiilor pe care le avansează, afirmând că Răspunsurile pe glasul 6 ale lui Mantu Ionescu, ucenic al lui Anton Pann, ar fi create de Pr. Ioniţă Năpârcă. Deocamdată nu credem că Anton Pann şi Ştefanache Popescu şi ceilalţi vestiţi protopsalţi care le-au publicat şi pe unele şi pe altele, adică şi Axionul şi Răspunsurile, precizând pentru fiecare autorul, fără putinţă de tăgadă, s-ar fi putut înşela. Rămânem la părerea că Răspunsurile sunt ale lui Mantu Ionescu şi cu asta închidem paranteza.

Iată ce spune Pr. N. Popescu despre Ioniţă Năpârcă: „Vei fi dorind, cum e firesc, iubite cetitor, să afli mai multe despre acest preot român cu viers de Cucuzel şi cu aplecare spre cel mai greu glas al Octoihului. Nu ştiu ce să-ţi spun. Căci aceasta este soarta oamenilor cu dar coborât de sus de la Părintele Luminilor: li se pierde urma, rămânând lumina lor anonimă să lumineze prin veacuri inimile credincioşilor”.

Şi dacă popa Nae, scotocitorul prin excelenţă al trecutului Bisericii româneşti, nu ştia prea multe, atunci noi, după trecerea a două veacuri, de unde să ştim?

Ni-l închipuim şi noi, ca şi Pr. N. Popescu „la o biserică cu mai mulţi preoţi slujitori cum, atunci când nu-i de rând la slujbă, trece la strană şi cu viers sunător de bariton pleacă inimile credincioşilor spre mai multă evlavie. Că avea întindere în glas şi mlădiere în cântare, cum şi desăvârşită simţire muzicală se vede din aceste două (sic) faceri ale lui. Căci nu orice viers este în stare să se mlădie cu iscusinţă printre trigorgoanele facerilor acestui glas, cum se învederează că putea popa Ioniţă Năpârcă”.

Şi, mai departe, ţine să precizeze că „a întocmit şi Anton Pann un Axion, al său, pe al şaselea glas, dar nici pe departe nu se apropie de al lui Năpârcă, cât priveşte firea glasului şi curgerea melosului”. În această privinţă poate că are dreptate. Acest fapt îl confirmă şi generaţiile care s-au succedat de atunci şi până astăzi şi care au preferat Axionul glas 6 al lui Ioniţă Năpârcă. Asta înseamnă harul inspiraţiei. Nu tot ce au scris protopsalţii şi compozitorii de mai târziu a rămas.

Poate că şi Pr. Ioniţă Năpârcă va fi compus şi alte cântări, deşi nu s-au găsit până acum în nici un manuscris, dar n-a rămas decât acest Axion, care şi el nu se găseşte decât în câteva manuscrise şi mai târziu tipărituri. Se mai cunosc asemenea cazuri.

„Sfinţia lui, zice Pr. Nae Popescu despre Pr. Ioniţă Năpârcă, le va fi cântat aşa ca privighetoarea, nepăsătoare de frumuseţea trilurilor ei noptacee, ci mânată numai de focul darului dumnezeiesc al cântecului ce se resfiră în liniştea nopţii, pironindu-te în margine de crâng”.

În tot cazul, presupunem că acest vrednic preot protopsalt cu viers de Cucuzel era din Bucureşti, din moment ce îşi desfăşura activitatea muzicală şi preoţească în această veche urbe a lui Bucur Ciobanul, poate chiar la vestita biserică, devenită parohială, Sărindar, care se află pe locul unde astăzi se ridică Cercul militar sau Casa Centrală a Armatei. Altfel, nici nu credem că ar fi fost tipărit de Anton Pann, Ştefanache Popescu sau Preotul Gheorghe Ionescu, în colecţii apărute aici la Bucureşti.

Ne-am bucura foarte mult să fie vorba de Preotul Ioniţă Năpârcă atunci când Gheorghe Crutzescu, în cartea Podul Mogoşoaei – povestea unei străzi, tipărită în Editura Socec (Bucureşti, post 1935), la pag. 180, zice: „Dar veni clipa când plecară şi turcii (1821-1822, n.n.) şi ruşii (1806-1812, n.n.) şi Sărindarul (adică biserica Sărindar din Bucureşti, cu hramul Sfinţii 40 de mucenici (sarhvnta = 40), nu cum spun unii istorici că s-ar numi aşa fiindcă ar fi a 40-a biserică a lui Matei Basarab sau că ar fi biserica pomenirilor (a sărindarelor) din Postul Mare. Începutul acestei biserici din pădurea Sărindarului poate fi împins cu 140 de ani în urmă, adică pe vremea lui Vladislav voievod, conform condicii descoperite de Prof. Acad. Virgil Cândea la Ianina în Grecia. Demolarea acesteia a fost hotărâtă în 1893, sub primarul capitalei Nicu Filipescu, dar a fost efectuată în 1896196) rămase ce fusese: biserică unde se făceau cununiile şi înmormântările cele mari, unde se împărtăşea Dimitrie Ghica (1834-1842, n.n.), unde Scarlat Ghica venea adesea să-i citească preotul Ioniţă câte un acatist, unde s-a cununat Mihail Kogălniceanu, unde Constantin Cantacuzino, înainte de a pleca în străinătate, punea să i se citească molitfă de călătorie ( … ). Alături de biserică era o casă mică, vechea stăreţie a Sărindarului, de pe vremea când era mănăstire. Fusese locuită de mitropolitul Iosif Naniescu în tinereţea lui, când era egumen aici. Mai pe urmă casa a slujit de locuinţă preotului paroh al bisericii şi a dispărut odată cu dânsa”.

E drept, se mai cunoaşte din documente un

Mihalache Năpârcă,

protopsalt care, în 1825, era rânduit la Craiova de către Eforia Şcoalelor, cu predarea muzicii bisericeşti după „sistema nouă” la Şcoala Obedeanu 197.

Ne întrebam până mai ieri: oare să fi fost rude? Tot ce este posibil, ziceam, poate frate, poate chiar fiu, dacă ţinem seama că preotul Ioniţă Năpârcă a fost contemporan cu Macarie ieromonahul şi cu Anton Pann.

Dar, iată, că într-o zi, am descoperit ceva interesant, care elucidează dilema (şi îi mulţumim pe această cale asistentului nostru, pr. drd. Nicolae Giolu, care ne-a atras atenţia asupra problemei pe care o discutaserăm cu doctoranzii de la Muzică bisericească).

Mihalache este fiul preotului Ioniţă Năpârcă, aşa cum reiese dintr-o însemnare în greceşte, pe pagina 148 a manuscrisului I/65 din Biblioteca Sfântului Sinod. Este vorba de un axion pe glasul 6, ceva mai simplu decât cel care ni s-a transmis de către tatăl său. Aici, copistul zice: poivhma tou` makarivtou Mhcalavke, oJ uiJo;~ tou` makarivtou papa; jIwnnivtza~ Napavrka, glas 6 (facerea = creaţia fericitului Mihalache, fiul fericitului preot Ioniţă Năpârcă, n.n.).

Axionul Pr. I. Năpârcă, deşi capodoperă psaltică a veacului al XIX-lea, trist dar adevărat, nu se găseşte decât în 3 manuscrise muzicale româneşti şi acestea sunt următoarele: Manuscrisul românesc 5146 (7515) din sec. al XIX-lea de la Biblioteca Episcopiei Râmnicu Vâlcea, copiat de Dimitrie C. Popescu, are 661 pagini în format 205x135 mm198. Conţine cântări de Petru Lampadarie, Sinesie Sfetagoritul, Hurmuziu Hartofilax, Petru Efesiu, Constantin Protopsaltul, Theodor Focheos, Dionisie Fotino, Macarie Ieromonahul, Anton Pann. Dimitrie Suceveanu, Ghelasie Basarabeanul, Iosif Naniescu, Ion Zmeu, Gheorghe Claru, Mantu Ionescu, Nectarie Frimu, Nectarie Protopsaltul, Dimitrie Protopopescu, Gheorghe Scofariu, Varlaam Sinaitul, Varlaam Protosinghelul,

Ioniţă Năpârcă,

Nicolae Călinescu, Dimitrie C. Popescu. Este copiat după Anton Pann. Manuscrisul românesc 80 de la Arhivele Statului Râmnicu Vâlcea, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea (195x120 mm; 209 file) este copiat de Vlasie Ieromonahul şi Macarie Vasilescu ieromonahul. Conţine cântări de Petru Peloponesiu, Grigorie Protopsaltul, Macarie Ieromonahul, Iosif Naniescu,

Preotul Ioniţă Năpârcă,

Ghelasie Basarabeanul, Ghimnazie Monahul, Iosif Naniescu, Varlaam Protosinghelul, Ştefan Popescu, Nae Georgescu. Manuscrisul românesc 105 (sec. al XIX-lea) din Biblioteca ecumenică Dumitru Stăniloae de la Mitropolia Iaşilor, copiat de ierodiaconul Hariton Vasiliu de la mănăstirea Horaiţa, în 1879. la pag. 169 se află Axionul glas 6 de

Ioniţă Năpârcă

199

.

Precizăm că în aceste trei manuscrise se află Axionul duminical glasul 6, compus de Pr. Ioniţă Năpârcă.

Acest Axion apare tipărit în: Anton Pann, Liturghier, Bucureşti, 1854; Ştefanache Popescu, Colecţiune de cântări bisericeşti, Bucureşti, 1860, p. 60-62; Pr. Iconom Stavrofor Gheorghe Ionescu, Colecţiune de muzică orientală, Bucureşti, 1896, p.31-33; I. Popescu Pasărea, Liturghier de strană, Bucureşti, 1925 (şi în ediţia din 1991 tipărită la Argeş şi îngrijită de Arhid. Prof. Dr. Sebastian Barbu Bucur); Pr. Niculae M. Popescu, în ziarul Apostolul, VII (1930), nr. 13-14, (1-15 iulie), p. 223-224; Idem, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti, 1942, p. 102-104; Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu (şi colectivul), Cântările Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1992, p. 160-163 (pe ambele notaţii) şi în ediţia a II-a, Bucureşti, 1999, p. 182-185.

Pr. Niculae M. Popescu şi Nifon Ploieşteanul (în Cartea de cântări bisericeşti, Bucureşti, 1902, p. 133 135), atribuie Răspunsurile, glas 6, ale lui Mantu Ionescu tot lui Ioniţă Năpârcă, ceea ce nu face nici Anton Pann, nici Ioan Zmeu în al său Utrenier şi Liturghier, Buzău, 1892, p. 222-224, nici I. Popescu Pasărea. Ba, mai mult, specifică „Mantu Ionescu, discipol al lui Anton Pann”.

Într-adevăr, Răspunsurile acestea şi Axionul se înrudesc numai prin faptul că aparţin glasului 6, dar ca formule melodice, ca modulaţii, cursivitate, cadenţe finale, semicadenţe etc. nu au înrudire. Răspunsurile sunt scrise din Di (în trifonie) şi au cadenţe finale în Di, iar formulele melodice sunt sărace. Ele au fost armonizate pentru cor mixt de fiul episcopului Nifon Ploieşteanul, Simeon Nicolescu, dirijor la Biserica Zlătari, în a sa Liturghie, Bucureşti, 1913 şi 1929 şi sunt foarte reuşite.

Prin urmare, rămânem la concluzia că Axionul este opera Pr. Ioniţă Năpârcă şi este mult mai elaborat şi merită să fie capodoperă.

Alături de Vai, mie, înnegritule suflet al lui Macarie, Axionul lui Năpârcă constituie o piatră de încercare pentru toţi cei care reuşesc să înveţe bine psaltichie.

Încă o problemă se ridică cu acest Axion glas 6. Anton Pann zice: „Axion duminical glasul 6 din ale preotului Ioniţă Năpârcă, zis al doilea Cucuzel al Românilor, intonat în greceşte şi româneşte (şi tradus) de Anton Pann la anul 1822”, iar Ştefanache Popescu preia expresia „tradus” de Anton Pann.

În primul rând, Anton Pann recunoaşte că Pr. Ioniţă Năpârcă era socotit de contemporani al doilea Cucuzel, supranume atribuit mai târziu lui Nectarie Schimonahul.

În al doilea rând, expresia „tradus”, folosită de Anton Pann, Ştefanache Popescu şi ceilalţi de după ei, ridică un semn de întrebare. Ce înseamnă „tradus”? Să-l fi compus Năpârcă în greceşte mai întâi? Tot ce este posibil, din moment ce şi fiul său compune tot în greceşte.

În psaltichie, noţiunea „tradus” se mai referă şi la faptul că o piesă muzicală era tradusă din sistema veche bizantină în cea nouă, chrysantică. Deşi în greceşte există termeni diferiţi pentru „tradus” şi „transpus” sau „îndreptat” (metafravzw = a traduce şi ejxhgou`mai = a îndrepta).

A se vedea Noul Anastasimatar al lui Petru Efesiu, tipărit la Bucureşti în 1820, care, deşi este în greceşte, el zice: metafrasqe;n kata; th;n nevan mevqodon, adică tradus după noua sistemă, deci îndreptat, transpus din sistema veche în cea nouă.

Faptul că nu-l găsim pe Ioniţă Năpârcă printre prenumeranţii sau abonaţii la cărţile lui Anton Pann, ne face să credem că Ioniţă Năpârcă a trăit ceva mai înainte de a începe Anton Pann să tipărească. Dar de ce nu-l pomeneşte Anton Pann ca răposat, cum face cu Macarie? Rămâne o problemă neelucidată până când se vor găsi documente (certificate de naştere, de cununie etc. sau poate în condicile Mitropoliei Bucureştilor cu cei hirotoniţi).

Oricum, dacă ţinem cont şi de datele din cartea lui Gheorghe Crutzescu, cum că după plecarea ruşilor şi a turcilor (1822) Sărindarul a rămas biserica de elită a Bucureştilor şi că Scarlat Ghica venea aici să-i citească

popa Ioniţă

câte un acatist, înseamnă că Pr. Ioniţă Năpârcă, pe care înclinăm să-l identificăm cu acest preot de la Sărindar, era contemporan cu Anton Pann şi cu Macarie Ieromonahul.

Dacă fiul său Mihalache era trimis la Craiova prin 1825-1830 să predea sistema nouă, înseamnă că trebuie să fi avut o oarecare vârstă şi experienţă, ceea ce înseamnă că se născuse cel târziu pe la 1800, iar tatăl său, Ioniţă, trebuie să fi avut şi el atunci cel puţin 25-30 de ani. Asta înseamnă că Pr. Ioniţă Năpârcă s-a născut cam în acelaşi timp cu Macarie (1770). Vom vedea, pe măsură ce vom descoperi ceva important în legătură ca acest preot protopsalt – compozitor, vom scrie şi publica.

Episcopul Gherasim Safirin

(1849 – 14 febr. 1922)

S-a născut în comuna Izvorălu sau Izvorul din judeţul Mehedinţi, în octombrie 1849. A învăţat la Colegiul Naţional din Craiova (1870), apoi la Paris (1875) şi la Facultatea de Teologie din Atena (1894).

A fost profesor de franceză şi director la Gimnaziul din Târgu Jiu (1870-1873), profesor de Morală, Liturgică şi Pastorală la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea (1875-1889; 1894-1899), director al acestui Seminar (1878-1885), la care a predat muzica bisericească între anii 1876 1899. A predat şi la Şcoala de cântăreţi (1899-1900). A avut un conflict cu profesorul de muzică Oprea Demetrescu, când acesta a trebuit să facă schimb pentru un an cu Gh. Claru de la Argeş.

În 1873 intră în monahism la mănăstirea Tismana şi până în 1888 va trece prin toate treptele ierarhice şi călugăreşti, ca în 1899 să fie hirotonit arhiereu vicar al Eparhiei Râmnicului. În 1900 va fi ales episcop de Roman, unde va păstori până în anul 1911, când, în urma unui conflict de nesupunere faţă de Mitropolitul Ţării Româneşti – Athanasie Mironescu, va fi demis. Se retrage la Frăsinei, unde va şi muri, la 14 februarie 1922.

A tradus, a creat şi a prelucrat multe cântări psaltice pe care le-a tipărit în broşuri mai mari sau mai mici la Bucureşti, în 1908 şi 1914, cuprinzând catavasii, slavoslovii, tropare şi altele. Alte cântări au fost tipărite de Ioan Zmeu, în al său Utrenier şi în Liturghier (Buzău, 1892)200. În afară de două manuale de tipic, primul tipărit la Râmnicu-Vâlcea, în 1878 şi Bucureşti, 1905, iar al doilea la Târgu Jiu, în 1897, au rămas de la Gherasim Safirin: Culegere de cântări bisericeşti, Bucureşti, 1908; Sobornicariu, Bucureşti, 1914, ce conţine troparele şi condacele de peste an, precum şi troparele Născătoarei de Dumnezeu şi Condacele Acatistelor principale – lucrarea are 585 pagini. A mai tipărit Catavasiile Buneivestiri, iar în altă broşură a tipărit Slavoslovii pe cele opt glasuri. Au rămas în manuscris Anastasimatarul şi Noul Ştiubei muzical201.

Preotul Meletie Răuţ(u)

(1858, Zlătunoaia, Botoşani – după 1908, Râmnicu Vâlcea)

Absolvent al Seminarului Veniamin Costache din Socola –Iaşi (1884 ?). a frecventat şi cursurile Facultăţii de Medicină precum şi ale Conservatorului de muzică din Iaşi, fiind studentul lui Gavriil Musicescu.

A fost paraclisier şi cântăreţ II la bolniţa şi la biserica mare de la Socola, apoi la biserica Banu din Iaşi şi profesor de muzică la Şcoala Costăchesa din Hudeştii Mari, judeţul Dorohoi (1885-1888).

În 1888 se stabileşte la Râmnicu Vâlcea, cântăreţ la Episcopie şi profesor la Seminarul de aici, până în 1901, când acesta se desfiinţează.

A fost preot la biserica Toţi Sfinţii din Râmnicu Vâlcea şi protoiereu al judeţului până pe la 1908 şi poate şi după acest an, dar documente care să confirme acest lucru, nu prea există.

A avut o activitate pastorală, socială, administrativă strălucită, dar în domeniul creaţiei muzicale nu s-a prea distins, în afară de Cântările glasului I din Anastasimatar, realizate în colaborare cu Ioan Stănescu din Râmnicu Vâlcea şi depuse spre cercetare şi aprobare la Sf. Sinod în 1897, când i se va recomanda să alcătuiască tot Anastasimatarul, dar din păcate nu mai ştim ce s-a întâmplat. A tipărit, în schimb, la Râmnicu Vâlcea, în 1908, Monografia eclesiastică a judeţului Vâlcea202.


Preotul Gheorghe (Ghiţă) Ionescu

(Bucureşti, 1838? – 1910?, Bucureşti)

Preot, profesor, compozitor de cântări psaltice şi copist-caligraf, Gheorghe Ionescu a învăţat psaltichia la Seminarul Central din Bucureşti (1855-1859), cu profesorul Oprea Demetrescu şi Niţă Zaharia – protopsaltul Mitropoliei. După absolvirea Seminarului îl găsim ucenicind pe lângă profesorul Nae Mateescu de la Şcoala din „Plasa de Sus”, pe Podul de Pământ (Calea Plevnei azi), de pe lângă biserica „Sf. Constantin”.

În 1862 se afla învăţător în comuna Găiseni, judeţul Dâmboviţa, unde se perfecţionează cu Iosif Naniescu care era egumen la Mănăstirea Găiseni. Spune în Antologia sa (ms. 4666 fond G. Breazul) de la Uniunea Compozitorilor că este student la Conservatorul bucureştean (pe la 1874).

Cântăreţ la biserica Mihai Vodă din Bucureşti (1864), cântăreţ II la biserica Sfânta Ecaterina (1865-1866), diacon din 1867, apoi preot din 1869 la biserica Zlătari, unde va sluji până pe la 1902.

Profesor de muzică bisericească la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti (1872-1873) şi la Seminarul Central (1891-1893). În anul şcolar 1900-1901 a predat muzica la Seminarul „Neagoe Vodă” din Curtea de Argeş.

A rămas în manuscris o Antologie psaltică (133 f. + 50 f. albe), ce se păstrează în Biblioteca Sfântului Sinod la cota I/18.

Aflându-se la Găiseni, alcătuieşte o nouă Antologie intitulată Lira musico – eclesiastică (1867). Manuscrisul se păstrează la Biblioteca Universitară din Iaşi (BCU – Iaşi, II/71). Un alt manuscris aproape asemănător cu acesta se păstrează la BAR, (ms. rom. 3931) şi la Biblioteca Sf. Sinod (cota I/17).

Când era diacon la Zlătari, revede Antologia şi o semnează în 1867 „diacon Gh. Ion, de la Slătari”.

În 1868 dăruieşte Lira musico – eclesiastică lui Pană Brăneanu şi semnează Diaconul Gh. Ionescu, 1868, aprilie 4.

În 1869 copiază Irmologhionul – Calofonicon al lui Macarie, se pare alcătuit la Neamţ în 1833 (BAR, ms. rom. 1483).

În 1872 alcătuieşte o Colecţie de cântări bisericeşti … pe care o semnează „Preotu Ghiţă Ionescu, 1872, iulie 28” (BAR, ms. rom. 4249).

Semnează aici heruvicele mici pe opt glasuri, adică le traduce după Theodor Fokeos (1868) şi alte câteva cântări.

În 1879 caligrafiază o Mică Antologie, lucrarea lui Atanasie Mironescu, episcop al Noului Severin. Între cântările din această antologie se numără şi Binecuvântările Învierii, glas 5, după Suceveanu, cele 11 voscresne şi axioanele praznicale ale lui Macarie, Cuvine-se … , glas 5 de Anton Pann şi altul, glas 8, de Iosif de la Neamţ (Biblioteca Sfântului Sinod, ms. I/59).

În ediţia tipărită la Buzău găsim două Slave: de la Vecernia Duminicii orbului şi de la Laudele Sfinţilor Arhangheli: Unde umbrează darul tău, Arhanghele…, ambele pe glasul 5, revizuite de Iosif Naniescu în 1869 şi în 1878.

În 1882 alcătuieşte o Antologie din creaţia lui Nae Mateescu (polieleie, antifoane, doxologii, Binecuvântările Învierii, axioane duminicale etc.).

Mai copiază un Anastasimatar, Heruvicar şi Catavasier bisericescu (ms. rom. 4656, Biblioteca UCMR, fond „George Breazul”).

În BAR se păstrează un alt manuscris cu Rânduiala serviciului arhieresc al Sfintei Liturghii (ms. rom. 1518 din 1878).

A tipărit Manual de cântări bisericeşti necesare peste tot anul, la Buzău, în 1878 (ed. II în 1897). În 1892 tipăreşte la Bucureşti: Manualul Catavasiilor praznicale, luminândele şi eotinalele Învierii şi un rând de doxologii practice. În 1896 tipăreşte tot la Bucureşti Colecţie de muzică orientală pentru usul seminariilor din ţară203.

Să nu se confunde cu George Ionescu, cel care va armoniza şi va tipări pentru prima dată, la Bucureşti, în 1885, Cântările Sfintei Liturghii după melodia psaltică românească. A se vedea la capitolul II.


Monahia Epiharia Moisescu

(1866, Brăila – 1943, Bistriţa Vâlceană)

A intrat în monahism la mănăstirea Ţigăneşti. A învăţat psaltichia aici cu Ştefanache Popescu, căruia îi plăcea să vină foarte des la Ţigăneşti, la Suzana, la Zamfira şi la alte mănăstiri, unde iniţia maicile în arta muzicii bisericeşti.

Epiharia a vieţuit un timp la Suzana. A fost o vreme şi directoarea Leagănului de copii „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti (1911).

La mănăstirea Bistriţa Vâlceană a înfiinţat Seminarul monahal pentru surori şi monahii, unde predă muzica psaltică.

A compus şi a tipărit câteva cărţulii de muzică psaltică, la Bucureşti, în 1900, 1901şi 1911:

-Slujba Acoperământului Maicii Domnului (1 oct.) (Bucureşti, 1900);

-Manual de cântări bisericeşti, cu slujba completă a Adormirii Maicii Domnului şi Fericit bărbatul… de Nicolae Apostolescu, Cuvânt bun, glas 7, două Slavoslovii pe glasurile 6 şi 7, două heruvice mijlocii, pe glasurile 1 şi 8, două axioane mari pe glasurile 5 şi 8, Cel ce ai săturat pe noroade… , de Epiharia Moisescu şi Prohodul Maicii Domnului (Bucureşti, 1911)204.

Episcopul Gherontie Nicolau

(1 aprilie 1867, Mânăstioara, jud. Vrancea (fostul jud. Putna) – 28 decembrie 1948, Bucureşti)

După şcoala primară de la Panciu şi Focşani, Grigorie, fiul lui Tudor şi al Anei, a învăţat în Seminarul de la Roman (1883-1887), completând studiile la Seminarul Central din Bucureşti (1906-1910).

Licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1915), diacon la Catedrala din Roman (1887-1902), apoi la Madona Dudu din Craiova (1902-1904) şi profesor de muzică psaltică la Şcoala de cântăreţi de aici. A mai tipărit la Bucureşti, în două ediţii (1892 şi 1897), Manualul celor opt glasuri bisericeşti, precedat de o scurtă teorie elementară205.

În 1909 va fi chemat diacon la Catedrala Mitropoliei din Bucureşti şi profesor de Practică liturgică la Seminarul „Nifon”.

În 1919 intră în cinul monahal la mănăstirea Cernica şi în acelaşi an a fost hirotesit arhimandrit şi ecleziarh la Catedrala Mitropoliei.

În 1923 va fi ales arhiereu vicar al Eparhiei Tomisului cu numele de Silistreanu, iar din 1926 va fi episcop titular al acestei Eparhii.

În 1942 demisionează şi se stabileşte la Bucureşti.

La Constanţa a înfiinţat o Şcoală de cântăreţi bisericeşti şi a contribuit substanţial la ridicarea Palatului Episcopal din Constanţa. A decedat la vârsta de 81 de ani, la 28 decembrie 1948 şi a fost înmormântat la Cernica.

Au rămas în manuscris un Anastasimatar, un Irmologhion şi Îndrumătorul pastoral.

A publicat la Bucureşti în 1939 Îndrumătorul liturgic, în colaborare cu cântăreţul bisericesc şi profesorul de la Huşi – Alexandru Raicu (nu Nicolae, cum apare la Gh. C. Ionescu, op. cit., p. 289).

Ne-au rămas de la el cântările: Veniţi să ne închinăm, glas 5, Doamne mântuieşte…, glas 5, Şi ne auzi pe noi …, glas 1, Acum se întinge condeiul, glas 8 (tipărit de subsemnatul în Cântările Sfintei Liturghii)206.

N.B.

Şi ne auzi reproduce un fragment din Slava… de la Stihoavna Sfântului Simeon Stâlpnicul (1 sept.) de D. Suceveanu şi din Ziua Învierii…, glas 5, a lui Anton Pann.

Dimitrie C. Popescu

(11 mai 1869, com. Şerbăneşti, Vâlcea – 1937, Craiova)

Tatăl său era preot la Şerbăneşti, ucenic al lui Iosif Naniescu, care era egumen la Şerbăneştii Moruglavului, între anii 1849-1857. Deci, nu Ştefăneşti, cum apare la Gh. Ionescu, ci Şerbăneşti.

A fost cântăreţ la biserica Toţi Sfinţii din Râmnicu Vâlcea (1894-1898), la Catedrala Episcopiei (1898-1904), apoi la biserica Madona Dudu din Craiova şi la biserica Sf. Ilie din acelaşi oraş, din 1905.

A fost profesor de muzică bisericească la Râmnicu Vâlcea (1894-1895) şi la Şcoala „Avântul eclesiastic” din Craiova, între 1907-1929, când şcoala s a mutat la Râmnicu Vâlcea.

În 1915, D.C. Popescu susţinea un examen de capacitate pentru obţinerea diplomei de absolvire a Şcolii de cântăreţi.

A scris şi tipărit Gramatica şi Noul Anastasimatar pentru Seminariile teologice şi Şcolile de cântăreţi, conţinând cântări de Macarie, Anton Pann, D. Suceveanu (Craiova, 1908, ed. a II-a în 1911). A încercat să tipărească şi ediţia a III a.

Alte colecţii alcătuite de D. Popescu au rămas în manuscris în Biblioteca Episcopiei din Râmnicu Vâlcea la cotele: 7515 (5146), 7517 (5191), 7518 (5192); Grădina muzicală (1900), Antologhion – Minologhion Praznical (1910-1918), Antologhion Paresimier şi Penticostar (1930).

A murit la Craiova în anul 1937207.

Dimitrie Teodorescu

S-a născut în comuna Gâldău din jud. Ialomiţa, în anul 1857. A făcut Şcoala primară în Urbea Călăraşi, iar în 1874 a susţinut examenul de admitere şi a reuşit la Seminarul Central din Bucureşti pe care l-a absolvit în 1877, căci a făcut numai cursul inferior de patru clase (la 1873 Nifon Mitropolitul a pus bazele Seminarului care i-a purtat numele).

Din 1864 se studia la toate clasele Seminariilor Teologice din ţară atât cântarea bisericească pe notaţie psaltică – orientală cât şi muzica vocală pe portativ. Din lipsă de fonduri bugetare, între 1866-1893, cele două catedre de muzică (psaltică şi vocală) se vor uni în una singură. Se pare că la Bucureşti şi la Iaşi au rămas ambele catedre.

În 1887, prin ordinul 1637 din 11 febr. 1887, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice prevede că profesorul de muzică vocală să organizeze un ansamblu coral o dată pe săptămână.

Dimitrie Teodorescu, fiind înzestrat cu o voce frumoasă de bass, a fost sfătuit de profesorul Atanasie Verzeanu, ca mulţi alţi colegi şi cojudeţeni, să se înscrie la Conservatorul bucureştean, unde a studiat sub directa îndrumare a lui George Ştephănescu, întemeietorul Operei Române.

În 1884 a obţinut diploma de bellcanto şi a fost angajat la Teatru Naţional şi la Opera Română ca prim bass, unde a făcut carieră până în 1899.

I s-a oferit o bursă de studii peste hotare dar nu cunoaştem motivele pentru care nu a plecat.

În tot cazul, în 1899 a fost numit profesor de muzică la Gimnaziul din Târgovişte, iar în 1900 a fost transferat la Seminarul Central din Bucureşti ca profesor de muzică vocală şi în acelaşi timp dirijor al corului bisericii Domniţa Bălaşa (din 1891).

Nu cunoaştem cât a funcţionat la Seminarul Central dar ştim că a fost profesorul cel mai iubit şi apreciat al maestrului nostru Nicolae Lungu, care a fost elev la acest Seminar între 1911-1920.

Mie personal mi-a vorbit profesorul Nicolae Lungu foarte frumos despre acest complex muzician, accentuând că i-a învăţat să cânte coral dar nu oricum, ci foarte nuanţat, învăţându-i pe elevii mai silitori şi cu oarecare aptitudini muzicale şi dirijorale să interpreteze cu multă simţire orice piesă muzicală.

„Dimitrie Teodorescu, vestit bass a companiilor de operă răzleţe ce se străduiau să se unească pentru întemeierea Operei Române, preda muzica vocală. Înspre el şi în jurul lui se va întoarce mereu gândirea compozitorului Nicolae Lungu, mărturisind adesea că de la acest ilustru profesor, cântăreţ şi dirijor al corului seminarial, a preluat metoda şi gustul pentru valoarea nuanţelor în interpretare, căci acest profesor simţea şi trata frazarea muzicală într-un mod cu totul deosebit, calitate pe care discipolul Lungu o va transfigura mai târziu în aplicaţiile sale proprii, numind-o „căldură în cântare…”. Că profesorul şi-a iubit şi şi-a preţuit elevul la justa sa valoare o demonstrează faptul că, fiind temporar suferind, Teodorescu l-a împuternicit pe Lungu – elev în clasa a 8-a, să conducă, în diferite manifestări artistice, Corului Seminarului Central, intuind cu siguranţă că are, în sfârşit, un vrednic continuator al viziunilor sale artistice”208.

Maestru Nicolae Lungu recunoştea totdeauna că secretul nuanţelor l-a deprins de la acest profesor care era înzestrat, cum am mai spus, şi cu o voce foarte frumoasă de bass.

Păcat că nu ni s-a păstrat din creaţia sa decât un heruvic şi un imn arhieresc, dar unde vor fi acestea, nu ştim.

Preotul Gh. Marinescu

(Glodeanu Siliştea, 15 aug. 1890 – 28 aug. 1960, Buzău)

Absolvent al Seminarului Central, al Facultăţii de Teologie (1916) şi al Conservatorului din Bucureşti (1925), Gheorghe Marinescu a îndeplinit următoarele funcţii: profesor suplinitor la Liceul „Haşdeu” din Buzău (1918-1919), profesor la Seminar din 1921 (Muzică bisericească); diacon la mănăstirea Răteşti (1913-1918); preot la biserica Buna Vestire (Cimitir, 1918-1920), la Sfinţii Îngeri (1920-1940).

A fost director la Seminar între 17 aprilie 1929 şi 15 mai 1931.

După pensionare a dirijat corul catedralei episcopale209.

Nu ştim dacă a scris ceva.

9. MUZICA BISERICEASCĂ LA ROMÂNI




Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.
?


opis-rastline-stran-3.html

opisanie--granic-10.html

opisanie--granic-3.html

opisanie--granic-8.html

opisanie--granici-12.html