1 2 3 4 5 6 7 8 9 ... 13

Capitolul 8: Indicatori fundamentali utilizaţi în analiza titlurilor pe piaţa de capital


Capitolul 9: Tranzacţiile cu firme


Bibliografie

CAPITOLUL 1: BURSA - ELEMENTE DEFINITORII


Bursele actuale sînt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă, cu particularităţi zonale sau naţionale, modelul general al pieţei libere; natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici.

Piaţă de mărfuri şi valori

Bursele sunt locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru mărfuri, precum şi pentru diferite tipuri de hârtii de valoare. Dacă la începuturile lor, pieţele bursiere erau organizate pentru tranzacţionarea în egală măsură a mărfurilor şi valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse. Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu oricărui tip de tranzacţie bursieră, bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori au funcţii radical diferite într-o economie.

Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comer­ciale, pieţe unde se tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici sunt bunuri gene­rice, care se individuali­zează prin măsurare, numărare sau cântărire; sunt fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la executarea con­tractului încheiat în bursă; sunt depozitabile, ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă; trebuie să aibă un grad redus de prelucra­re, ca o condiţie a menţinerii caracterului de produs de masă, nediferenţiat, omogen.

În această categorie intră produse agroalimentare (grâu, porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.), produse tropicale (cafea, cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală (petrol); sunt însă mărfuri de bursă şi unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate (ouă, carne). Pe de altă parte, există şi burse organizate pentru servicii, respectiv pentru închirieri de nave (navlosire) sau asigurări.

Bursele de valori sunt centre ale vieţii financia­re unde se fac vânzări/cumpărări de hârtii de valoare (acţiuni, bonuri de tezaur etc.); totodată, la bursele de valori se pot realiza şi operaţiuni cu valute, metale preţioase sau efecte de comerţ. În ultimul timp în sistemul de tranzacţii al acestor instituţii au fost incluse produse bursiere noi (opţiuni, contracte futures pe indici de bursă etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcţii majore în circuitul capitalurilor în economie, constituind un indicator general al climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi internaţional, în care îşi exercită influenţa.

Piaţă "simbolică"

La bursele de mărfuri nu se nego­ciază asupra unor bunuri fizice, individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative ("hârtii”), care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii şi constituie imaginea comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate). Bursa este, prin urmare, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizându-se în afara acestei pieţe.

Caracterul specific al pieţei bursiere este relevat şi de importanţa tranzacţiilor la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin preda­rea/primirea efectivă a mărfii, ci şi prin plata unei diferenţe în bani. În acest caz, operaţiunea bursieră nu este urmată de o mişcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc (deci "simbolic"). Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre "bursele de marfă fizică" (acolo unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă), cum este cazul Bursei de Metale de la Londra (London Metal Exchange, LME), în funcţiune din 1877, şi "bursele de hîrtii" (acolo unde cea mai mare parte a tranzacţiilor se lichidează prin plata unei diferenţe băneşti), cum este cazul celei mai mari burse de mărfuri din lume pentru contracte futures, cea de la Chicago (Chicago Board of Trade, CBOT), înfiinţată în 1848.

Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece aici se tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni financiare (de exemplu, mobilizare de capital, atragerea unui împrumut). Acest caracter este şi mai bine pus în evidenţă de noile tipuri de tranzacţii bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul tranzacţiei este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune exclusiv plata/încasarea unei diferenţe băneşti.

Procesul de "simbolizare" a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea bursei, răspunde unor cerinţe obiective izvorîte din evoluţia vieţii de afaceri, cum sunt următoarele: creşterea operativităţii şi a siguranţei în tranzacţii; sporirea atractivităţii pieţei, prin oferirea de multiple posibilităţi de câştig; posibilitatea luării unor decizii comerciale şi financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulaţiei mărfurilor şi a factorilor de producţie în economie.


Piaţă liberă.

Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacţionate la bursă decît acele mărfuri sau valori pentru care există o concurenţă liberă, adică un număr suficient de mare de ofertanţi şi cumpărători astfel încât să nu apară posibilitatea unor concertări în scopul manipulării preţului; bursa este opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol.

Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, "mâna invizibilă"   cum l a numit părintele ştiinţei economice, Adam Smith   excluzând orice intervenţie extraecono­mică, precum şi orice tendinţă provenită din afara sau din interiorul pieţei, de manipulare a variabilelor pieţei, în speţă a preţului. De aceea s a şi spus că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieţei pure şi perfecte, asigurând formarea preţurilor pe baza raportu­lui ce se stabileşte în fiecare moment între cerere şi ofertă şi reflectând în permanenţă realitatea economică.

În acest sens, pentru ca o marfă sau o hârtie de valoare să poată face obiectul tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă şi să provină de la un număr suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi relativ constantă; preţurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată transparenţa informaţiilor privind piaţa.

Piaţă organizată.

Bursa este o piaţă orga­nizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu înseamnă administrarea pieţei, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condiţiile pentru desfăşurarea concu­renţei libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber şi deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Organizarea pieţelor bursiere se realizează atît prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară pentru activitatea bursieră, cât şi prin regulamentele bursiere   expresie concentrată a normelor şi uzanţelor consacrate în lumea afacerilor. Totodată, tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate (societăţi de bursă) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenţii de bursă), care asigură stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.

Importanţa organizării pieţei bursiere derivă din posibilitatea apariţiei unor factori de deformare a raportului dintre cerere şi ofertă, a unor tendinţe de manipulare a acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaşte, de altfel, numeroase astfel de "excese", de perioade de raliuri susţinute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se urmăreşte de fapt asigurarea uneia din condiţiile esenţiale ale viabilităţii bursei: credibilitatea acesteia, garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tranzacţii.


Piaţă reprezentativă.

Bursa este o piaţă reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacţiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa organizată. La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate   aşa numitul curs al bursei   element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile financiare care se desfaşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume.

De altfel, funcţia centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul preţului, adică punctul de echilibru al pieţei, acel preţ care asigură   în condiţiile date   volumul maxim de tranzacţii. Prin această funcţie a sa, bursa devine un reper al întregii activităţi economice, sursă a informaţiei de bază pentru agenţii economici   nivelul preţului. Mai mult, prin funcţionarea permanentă   spre deosebire de licitaţii, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Bursa se deosebeşte deci de tranzacţiile particulare efectuate întâmplător, prin negocieri între parteneri determinaţi; ea reprezintă tranzacţia în genere, dincolo de modul particular în care aceasta se realizează.

În concluzie,

bursele sînt pieţe specifice, mecanisme de concentrare a cererii şi ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacţii într-un cadru organizat şi în mod operativ, în condiţii de liberă concurenţă. Bursa este piaţa prin excelenţă.

CAPITOLUL 2: PIAŢA FINANCIARĂ ŞI BURSA

2.1. Locul pieţei de capital în cadrul sistemului financiar

Figura 2.1


Piaţa financiară este mecanismul prin care activele finan­ciare sunt emise şi introduse în circuitul economic. Ea este formată din două mari sectoare: sectorul bancar şi sectorul titlurilor financiare.

Într-adevăr, mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două mari modalităţi: prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurse­lor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri   finanţare indirectă   sau prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară   finanţare directă. În acest din urmă caz se pun în circulaţie titluri financiare şi, odată cu ele se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri, şi cumpărătorii acestora, investitorii, cei ce reprezintă oferta de fonduri.

Cererea de fonduri pe termen lung provine de la câteva mari categorii de agenţi economici: statul şi colectivităţile locale (oraşe, regiuni), a căror principală motivaţie pentru cererea de fonduri o constituie finanţarea cheltuielilor, a deficitului bugetar, ele prezentându-se pe piaţa titlurilor financiare prin emisiunea de obligaţiuni ale statului sau de obligaţiuni municipale; firmele de stat, care fac apel la fondurile disponibile pentru nevoile lor de investiţii în diferite sectoare economice (energie, transporturi, industrie aerospaţială, armată etc.); societăţile comerciale private, care fac apel la piaţa capitalului atît în momentul constituirii, cât şi în timpul dezvoltării afacerilor, emiţând acţiuni   finanţarea capitalului propriu   precum şi obligaţiuni - finanţarea capitalului de împrumut; băncile şi societăţile financiare, care fac, de asemenea, apel la fondurile investitorilor pentru finanţarea activităţii proprii, dar rolul lor principal este de a facilita circuitul capitalului, asigurînd lichiditatea pieţei financia­re.

În ceea ce priveşte oferta de fonduri pe termen lung, ea provine din economisire, adică din tot ceea ce rămâne în posesia dobânditorilor de venituri după ce aceştia îşi satisfac necesităţile de consum. Agenţii economici care dispun de astfel de economii   persoane fizice sau juridice   le pot depune la bănci, creându-şi active bancare sau le pot investi direct, fie sub formă de investiţii reale (valorificarea de bunuri de capital - instalaţii, echipamente, maşini, utilaje), sub formă de plasament (investiţii financiare), prin achiziţionarea de titluri financiare.

Investitorii se împart în două mari categorii: cei individuali, respectiv persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare, şi investitorii instituţionali, adică societăţile sau instituţiile care tranzacţionează volume mari de titluri financiare. În această ultimă categorie se includ băncile, companiile de asigurări, societăţile sau trusturile de investiţii (engl. investment companies sau investment trusts) care operează fonduri mutuale, organizaţiile care gestionează fonduri de pensii etc., aceştia având o influenţă majoră asupra pieţei.

În cazul în care legătura între cererea şi oferta de capital în economie se realizează prin interpunerea unui terţ ("intermediar financiar", în speţă o bancă) între deţinătorul de fonduri şi utilizatorul acestora, este vorba de o

piaţă interme­diată

(modalitatea indirectă de finanţare).

Intermediarii financiari

se definesc prin faptul că mobilizează fonduri (active financiare) de la deţinătorii de bani (economisitorii), creîndu-şi datorii (pasive) faţă de aceştia, şi emit propriile active către utilizatorii de fonduri. De exemplu, o bancă comercială atrage depozite (îndatorându se faţă de depunători) şi acordă împrumuturi (creîndu şi creanţe faţă de clienţii lor, utilizatorii de fonduri). Cum intermediarii acţionează în esenţă după principiul clasic al băncilor, ei se numesc, generic, instituţii (societăţi) bancare. Cu alte cuvinte, intermediarii financiari nu revând activele pe care le cumpără, ci creează noi active, pe care le vând pe piaţă; acestea sunt datorii ale clienţilor faţă de instituţiile bancare şi nu faţă de economisitorii care au deţinut iniţial activele cumpărate de intermediar. Deci instituţiile bancare schimbă natura activelor financiare care sunt distribuite pe piaţă, emiţând propriile active. Piaţa financiară intermediată poate fi privită şi ca o piaţă privată, deoarece activele financiare originare sunt emise numai către un intermediar financiar (şi nu către public); rolul acestuia este de a concentra economiile, urmând să le distribuie utilizatorilor de fonduri, pentru a asigura valorificarea acestora în calitate de capital.

Principalele categorii de intermediari financiari sînt: băncile comerciale, casele de economii şi împrumuturi, băncile mutuale de economii, companiile de asigurări, uniunile de credit, fondurile mutuale etc. De exemplu, băncile comerciale, ca formă tradiţională a intermediarilor financiari, îndeplinesc, pe lângă funcţia principală de creare de credit în economie (atragerea de depozite şi acordarea de credite) şi alte funcţii, cum sunt: efectuarea de plăţi şi decontări interne şi internaţionale, gestiunea fondurilor pentru clienţi, consultanţă de specialitate, operaţiuni cu active monetare etc. Un fond mutual este format prin colectarea banilor a numeroşi mici investitori de către o societate de investiţii, care îi plasează ca fond colectiv pe piaţa titlurilor financiare, eliberând clienţilor lor titluri la acel fond şi asigurând gestiunea acestuia.

Piaţa titlurilor financiare

este aceea în care se cumpără şi se revând active financiare, fără a fi schimbată natura lor. În cea mai simplă formă a sa, ea reprezintă o relaţie directă între deţinătorul şi utilizatorul de fonduri: acesta din urmă primeşte fonduri şi, în schimb, emite titlurile financiare, urmând ca, la scadenţă, să le răscumpere. Trecerea de la primul tip de operaţiuni la cel de al doilea se numeşte dezintermediere şi are loc, de exemplu, cînd depunătorii scot fonduri din contul bancar, investindu le direct în titluri, cum ar fi obligaţiunile.

Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii de titluri financiare) are două componente: piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară este cea pe care se vând şi se cumpără titluri nou emise (de exemplu, când o societate emite acţiuni la constituire sau la mărirea capitalului social). Această piaţă asigură întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând finanţarea activităţii agenţilor economici. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri şi de plasament în titluri, din partea deţinătorilor de fonduri.
Piaţa titlurilor financiare este prin natura sa o piaţă deschisă, publică, în sensul că plasamentul se efectuează în marea masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu hârtii de valoare au un caracter public. Pe de altă parte, în practică există şi emisiuni şi plasamente private de titluri, dar acestea nu fac obiectul reglementărilor şi nu beneficiază de mecanismele specifice unei pieţe financiare publice.

În condiţiile actuale, relaţiile dintre deţinătorii de fonduri şi utilizatorii acestora se stabilesc prin intermediul unor instituţii financiare specializate -

societăţile financiare

(non-bancare). Denumite şi bănci de investiţii sau de plasament, ele îndeplinesc următoarele funcţii principale: angajamentul de distribuire a titlurilor financiare la emisiune (engl. underwriting); distribuţia primară şi secundară; comerţul cu titluri (engl. dealing), respectiv vânzarea şi cumpărarea de titluri în nume şi pe cont propriu; intermedierea (engl. brokerage, fr. courtage) în comerţul cu titluri, respectiv vânzarea/cumpărarea acestora în contul unor terţi.

Totodată, instituţiile de acest tip se pot specializa pe una sau mai multe din activităţile de mai sus; astfel, unele acţionează prioritar pe piaţa primară, asigurând distribuirea şi plasamentul noilor emisiuni; altele, care acţionează numai pe piaţa secundară, se mai numesc

societăţi de bursă

sau firme broker/dealer.

În ultima perioadă au apărut societăţi financiare care au drept obiect de activitate realizarea unor investiţii cu grad mai redus de lichiditate şi risc important. Numite în literatura anglo saxonă merchant banks (bănci de afaceri), ele desfăşoară activităţi în domenii cum sunt: fuziunile şi achiziţiile de firme (engl. mergers and acquisitions business), operaţiuni cu capital de risc (engl. venture capital), crearea de noi produse financiare (titluri derivate şi sintetice).

Pe lângă participanţii activi la piaţa titlurilor financiare, există şi o serie de instituţii care îndeplinesc funcţii adiacente, dar deosebit de importante pentru funcţiona­rea acestei pieţe: firme de evaluare a calităţii titlurilor financiare (engl. rating agencies), firme de control financiar (engl. auditing agencies), firme de consultanţă financiară (engl. consulting agencies), firme de marketing financiar, firme de avocatură, firme de proxy.

Pe de altă parte, funcţiile pasive enumerate mai sus pot fi îndeplinite şi de societăţile financiare sau de firme de broker/dealer.

În esenţă deci, societăţile bancare acţionează pe piaţa creditului, forma tipică fiind băncile comerciale, în timp ce societăţile financiare acţionează pe piaţa titlurilor financiare; princi­palele deosebiri dintre cele două mari categorii de agenţi ai pieţei financiare sunt prezentate în Tabelul 2.1.
Deosebirile dintre societăţile bancare şi societăţile financiare

Tabelul 2.1


În concluzie

, piaţa financiară se află la intersecţia ofertei de fonduri cu cererea de fonduri din economie şi se compune din două mari segmente:

- piaţa bancară, adică ansamblul relaţiilor de credit pe termen lung şi pe termen scurt, având la bază active fără caracter negociabil (nu există, în principiu, piaţă secundară);

- piaţa titlurilor financiare (sau piaţa financiară, în sens restrâns), adică ansamblul tranzacţiilor cu titluri pe termen lung (piaţa de capital) şi titluri pe termen scurt (piaţa monetară); este compusă din piaţa primară şi piaţa secundară.

Trebuie menţionat că în literatură se folosesc noţiuni diferite pentru a descrie structura pieţei. Astfel, în lucrări americane piaţa de capital, componentă a pieţei financiare, desemnează atât tranzacţiile cu titluri pe termen lung cât şi pe cele cu instrumente monetare. În literatura franeză noţiunii de piaţă financiară îi este preferată cea de piaţă a capitalurilor, aceasta cuprinzând piaţa creditului, piaţa valorilor mobiliare (numită în acest caz, piaţă financiară) şi piaţa monetară.


În esenţă, bursa de valori este o piaţă organi­zată pentru titluri financiare, o piaţă de capital, compo­nentă a aşa-numitei "economii simbolice" (economia financiară). Pentru înţelegerea naturii specifice a bursei de valori şi a rolului său în economie sunt necesare câteva explicaţii privind obiectul tranzacţiilor la bursă - titlurile financiare.

2.2. Activele şi titlurile financiare


În literatură noţiunea de

activ

este abordată din mai multe puncte de vedere. În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Simetric, totalitatea datoriilor sau a altor obligaţii care se pot evalua în bani formează pasivul. Ca universalitate juridică, activul patrimonial cuprinde drepturi reale, care poartă asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte) sau necorporale (resurse fără existenţă fizică) şi drepturi de creanţă, care conferă titularului, creditorul, prerogativa de a pretinde unei persoane determinate, debitorul, efectuarea unei prestaţii.

Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce desemnează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră bunuri corporale (aşa-numitele active tangibile - pământ, clădiri, bunuri de echipament, stocuri de materiale, produse etc.), bunuri necorporale (active intangibile - brevete, mărci, de comerţ etc.), drepturi patrimoniale consacrate în titluri de valoare (cambii, obligaţiuni, acţiuni etc.), alte drepturi băneşti, precum şi bani în numerar şi în cont. După destinaţia lor, activele bilanţului se clasifică în fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung) şi curente sau circulante, care se consumă în cursul unui ciclu de afaceri (convenţional, un an).


Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului, sursele de finanţare a activităţii firmei. În pasiv se înscriu: a) capitalul propriu, compus din totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor) - capitalul social, precum şi din fondurile reţinute din profit - rezerve şi alte fonduri; b) capitalul de împrumut, respectiv totalitatea fondurilor atrase de firmă de la terţi, cuprinzînd datoriile (împrumuturile) pe termen lung şi datoriile pe termen scurt.

Prin urmare, activul bilanţului arată utilizările economice care se dau fondurilor (capitalurilor) mobilizate de o firmă, în scopul realizării obiectivelor sale.

În sens economic, activul desemnează un bun care are valoare pentru deţinătorul său (prin bun înţelegem aici - într-un sens foarte larg - orice element al patrimoniului unui agent economic, fie că este vorba de obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani). Activul poate reprezenta: a) o valoare de schimb, atunci când bunul, privit ca marfă, serveşte la obţinerea unui alt bun (forma cea mai tipică este banul utilizat în actul cumpărării); b) o valoare de investiţie (sau valoare-capital), atunci când bunul este folosit nu pentru consum curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani).

Cum circuitul economic se defineşte prin continuitatea temporală, activul este, în esenţă, un bun care are capacitatea de valorificare în timp, de a aduce venituri. De exemplu, bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii etc.) servesc la realizarea producţiei şi permit, prin vânzarea acesteia, obţinerea de profit; pământul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele chirii; bunurile de tezaur produc dobânzi, iar acţiunile aduc dividende.


Dostları ilə paylaş:

©2018 Учебные документы
Рады что Вы стали частью нашего образовательного сообщества.

Operaţiuni pe pieţele internaţionale de capital

səhifə1/13
tarix26.10.2017
ölçüsü0.65 Mb.

OPERAŢIUNI PE PIEŢELE INTERNAŢIONALE DE CAPITAL


Capitolul 1: Bursa - elemente definitorii


Capitolul 2: Piaţa financiară şi bursa de valori


Capitolul 3: Funcţiile pieţelor de capital în economie



Capitolul 4: Piaţa primară de capital



Capitolul 5: Piaţa secundară de capital – bursa de valori


Capitolul 6: Trendul bursier


Capitolul 7: Tipologia tranzacţiilor cu titluri primare



Societăţi bancare

(bănci comerciale)



Societăţi financiare

(bănci de plasament)



1. Acceptă depozite şi dau împrumuturi

1. Atrag fondurile investitorilor pe piaţa primară şi le plasează clienţilor lor

2. Joacă rolul de intermediar financiar: cei care fac depozite nu sunt acţionari la banca depozitară şi nu cunosc utilizatorul fondurilor depuse

2. Facilitează finanţarea directă: cei care plasează fondurile cunosc identitatea utilizatorului acestora şi devin acţionari/creditori ai aces­tuia

3. Deschid conturi pentru clienţi, emiţând active bancare, care sunt perfect lichide

3. Transferă titluri financiare furnizorilor de fonduri, titluri ce nu sunt perfect lichide, dar sunt negociabile
?


opomena---d--gaea--m-.html

opornie-klinicheskie.html

opornij-apparat---uchenij.html

opornij-konspekt-4---2.html

opornij-skelet-lichnosti-.html